Această legumă poartă mai multe nume: luffa, luffa înclinată, chinezesc și dovleac de mătase. De culoare verde închis, cu crestături care se întind la fiecare sfert de centimetru sau cam așa ceva pe toată lungimea dovleacului, chinezul chinezesc nu are prea multe în comun cu dovleacul de lungimea unui deget mic pe care îl cunoaștem ca okra în State.
Eu prefer numele "luffa," o amintire potrivită a faptului că, dacă dovleacul este adus la maturitate și uscat, poate fi folosit ca un burete (ortografiat alternativ ca loofah).
Luffa mai tânără, imatură, este foarte bună de mâncat. În stadiul lor de consum maxim, gustul și textura seamănă cu cea a dovleceilor, deși luffa se pricep mult mai bine la absorbția lichidelor, așa cum sugerează referința la burete.
Puteți vedea din secțiunea transversală de aici că dovleacul este spumos odată ce ați tăiat dincolo de pielea întunecată. Preparate la aburi sau fierte la foc mic, secțiunile de luffa vă vor surprinde cu cât de mult lichid este reținut în interiorul cărnii. Este posibil să fie cel mai suculent dovleac pe care l-am gătit, dacă stau să mă gândesc bine.
Veți găsi luffa în piețele chinezești și din sud-estul Asiei. Alegeți luffa fermi, nepătați, care au în jur de 15 cm lungime, cu o piele moale, aproape catifelată, care cedează ușor atunci când sunt strânși. Luffa mai bătrâni vor avea o piele mai aspră și mai dură.
În timp ce luffa nu este una dintre cele mai atractive legume de pe piață, ceea ce îi lipsește la aspect compensează prin utilitate. Mi se pare cel mai plăcută atunci când este gătită la aburi, deoarece pulpa își păstrează suculența și aroma delicată în timp ce absoarbe bulionul sau sosul la gătit. Gătită la aburi cu bulion, o farfurie de luffa poate fi finisată cu un strop de ulei de susan și sos de soia, sau se poate adăuga usturoi rumenit și felii de ardei iute pentru o aromă suplimentară.
